Beția (Reloaded)

Scriu acest blog la îndemnul Corinei, care, din cate spunea, se bazează pe tolba mea cu „întamplări hazlii”...

Să vedeeem... cu ce sa încep oare?
Dupa cum intuia și Corina, nu m-am îmbătat niciodată, însă, cu toate acestea am fost „beată” de când mă știu eu, și chiar înainte de a mă ști (și aici mă refer la perioada primei copilării pe care nu mi-o mai amintesc, dar pe care mi-au povestit-o părinții).
Din ce îmi amintesc eu că mi-au povestit ei, cred că beția mea continuă vine de la faptul căăăăă, mică fiind (cateva luni acolo), am fost lăsată singura pentru aproximativ două minute treizecișipatru de secunde și două sutimi, „ancorată” în mijlocul patului intre niște perne; folosind talentele mele de bebe aventurier, am plonjaaaaat frumos în mijlocul camerei; dar nu oricum! În cap! Cred că acesta a fost momentul declanșării „beției” din care nu m-am trezit nici acum.
Și cum se spune în popor -prima oară e mai greu, apoi lucrurile vin de la sine- după această primă „beție” celelalte s-au ținut lanț.
Așa se face că odată ajunsă la vârsta la care puteam ține un obiect în mână, vârsta la care eram deja capabila să direcționez obiectul și să țintesc unde vreau, numarul farfuriilor din setul preferat al mamei, scadea vertiginos. De fiecare dată când mă punea la masă si îmi punea în față tacâmurile și o farfurie goală în care urma să ajunga mâncarea, până se întorcea mama sa aduca ceea ce urma să fie in farfurie, eu, copilul care putea acum ține o lingură in mână, prindeam obiectul respectiv și dintr-o singura mișcare (ca în filmele cu arte marțiale) loveam farfuria exact în centru (centru pe care îl calculam foarte exact dupa formule matematice :)) ), ceea ce avea urmare „multiplicarea” farfuriei în 2 parți perfect egale și simetrice. Această etapa a „beției” mele a luat sfarșit atunci când mama și-a dat seama ca „multiplic” doar farfuriile goale din fața mea, însă deja era târziu, ea mai avea o singură farfurie întreaga din setul preferat (farfurie pe care tot eu am spart-o ulterior, dar nu îmi mai amintesc ce metodă am folosit).
„Beția” vieții mele a luat o altă forma atunci când indignată de faptul că mie mi se taiau unghiile (lucru care nu îmi plăcea deloc), m-am gândit că nu e corect să fiu doar eu cea „torturată”, așa că am luat papușa -care avea capul, și membrele din cauciuc, corpul din cârpă umplută cu ceva moale, și pe care o chema „Gheorghe”, cu toate ca era o „ea”, nu un „el”- și am început să îi tai „unghiile”, puțin câte puțin, până cand am fost deconspirată de parinți care m-au certat că am stricat păpușa, eu fiind nevinovată. Și papușile au nevoie să le fie tăiate unghiile! De unde era să știu eu că papușilor nu le cresc unghiile?
Seria bețiilor continuă cu beția primului meu animal domestic, pardon primilor- doi hamsteri, cărora le-am uitat numele de „botez”, dar care locuiau într-o „casă” foarte ingenios contruită dintr-un borcan de zece litri peste care era pus un gratar metalic. Mă jucam cu ei in fiecare zi. Ne înțelegeam bine, asta până când m-am ridicat într-o zi de la masă și am mers să ma joc cu ei inainte să mă fi spălat pe mâini de mirosul de mâncare, iar „domnii” au găsit cuviincios să mă muște de degetul arătător al mâinii stangi! Am început să țip și am fugit din cameră, rasturnând borcanul în graba mea de a scapa de „bestiile ucigașe”. Vă puteți închipui ce a urmat... nu am spus nimanui că am răsturnat borcanul, iar pe când parinții mei au descoperit asta, deja era prea târziu. „Bestiile” roseseră deja toate hainele din dulapuri, colțul unui fotoliu și o bucată din covor. Hainele nu erau roase rău, doar atât cât să nu mai poată fi purtate. A intrat in scenă tata, care a prins hamsterii și i-a aruncat pe fereastră (stateam la parter, deci nu au murit la impactul cu solul, și oricum au fost apoi adoptati de o vecina care mai avea vreo trei câini, doua pisici, patru papagali si un porcușor de Guineea).
Dupa episodul cu bestiile a urmat o perioada de acalmie, până câââând, în complicitate cu Ramona, (vecina de deasupra, care era de aceeasi vârstă cu mine), ne-am gândit să ne facem și noi „frumoase”, așa că fiecare din noi a atentat la cosmeticele mamei, pe care evident, la 5 ani nu știam să le folosim. Oricum noi ne-am făcut frumoase: ruj pe buze, bujori de ruj in obraji, cerion contur pe nu știu unde, rimel pe oriunde în afara de gene și evident ruj pe tricou, dar asta involuntar. Rezultatul a fost unul neașteptat. În loc ca mama să fie încantată de cât de „frumoasă” m-am făcut pentru când venea de la serviciu; când mama a apărut în capătul blocului și m-a văzut toată rosie pe față si pe tricou, a luat-o la fugă spre mine, strigând disperată: „Dani, ce-ai pățiiiit, de ce ești toată sânge?”. Nu m-a bătut, dar m-a curățat, mi-a dat alte haine si am promis că niciodată nu o să mai umblu la cosmeticele ei, și așa am și facut pana la varsta de douăzeci de ani, când m-am machiat pentru prima oară.
După ce am mai crescut, am început să devin „beată” conștientă, așa că într-o zi când mama se grăbea să termine de măturat și să mă duca la bunici înainte să plece la munca, iar eu intram în casă încălțată ca să îmi mai duc afară o păpusă, mama îmi spune: „Dani, adu-mi lopata, să termin de maturat!” Eu am luat imediat atitudine; mi-am pus mâinile in șold, m-am postat în pragul ușii de la cameră, și am zis: „Auzi, aia nu-i lopată, ca-i făraș!”. Mama, calmă, spuse: „Bine, adu-mi te rog fărașul”, replică la care eu iau din nou atitudine, în poziția descrisă mai sus, și spun: „Știi ce? N-am timp, că trebuie sa ma joc!”, moment în care mâna dreaptă a mamei s-a lipit de fundul meu, iar eu în loc să plâng am luat din nou atitudine: „Da de ce m-ai lovit? Mi-ai promis că nu o să mă lovești niciodată, de ce m-ai lovit?”.
Șirul bețiilor continuă cu beția din viața de elev de clasa I. Nu, să nu credeți că am uitat de beția de la gradinița, doar că nu prea am ce povesti, pentru că nu am frecventat această formă de învățamânt decât vreo câteva săptămâni, până când am mers acasă de la grădiniță, machiată! De data asta nu m-am machiat eu, ci educatoarea, Doamna Nelly ne-a machiat pe toate cu forța, așa că parinții au decis că decât să merg la gradiniță și să fiu învațată prostii, mai bine stau acasă și învăț lucruri bune de la ei. Așa se face ca pe la aproape 6 ani, știam deja să citesc și să scriu, lucru ce a facut ca primii ani de școală să fie îngrozitor de plictisitori pentru mine. În timp ce colegii mei invățau alfabetul, eu citeam volumul II din „Povești nemuritoare”. Cred că așa a început pentru mine „beția” care m-a transformat în „tocilara” clasei, „beție” pe care nu am regretat-o niciodată.
Parca pe măsură ce am crescut, „bețiile” mele nu au mai fost așa palpitante. Au fost doar „beții” de școlariță care avea tot timpul câte o întrebare, respectiv o replică pregatită pentru oricine; au fost „beții” de elevă care se certa cu profesorul de desen din clasa a VII-a, pe motiv ca el voia să îi dea o notă de șase pe un desen cu tema „parc de distracții”, pe motiv ca nu a utilizat doar doua culori așa cum ceruse el, și că oamenii nu arată foarte bine; eleva însă nu s-a lăsat și a spus profesorului ca nu poate să ii dea șase pe desen și să îi strice toate mediile, când el nu predase nici o lecție din manualul de desen pe care îl primisem de la școală, și ca ea nu e vinovată ca nu s-a născut un mic Picasso, dar că ar fi putut foarte bine să raspundă la întrebari din carte, drept completare, însă nu poate face asta, pentru ca el, profesorul nu a predat nici macar cinci minute de teorie! Eleva a primit nota zece, iar profesorul cel rău nu a mai comentat nimic niciodată.
Un alt episod de „beție” l-am avut in același an, la sport, cand era să fiu încheiată cu media opt, pentru că nu făcusem baremul la alergarea de viteză, moment când iar am avut o discuție „amicală” cu profesoara de sport, carre drept răzbunare a zis ca îmi dă media zece, dacă și numai dacă, fac podul de sus fara ajutor, lucru pe care nu il facusem niciodată și nu îl ceruse nimănui. Încăpațânată din, fire și cu ideea că pot reuși tot ce îmi propun, înainte să termine profesoara de formulat condiția, în inconștiența mea, deja făcusem podul de sus, fără ajutor, și mă și ridicasem, tot fără ajutor; am zis inconștiență, pentru că nu eram nici încălzită și nici nu aveam saltea, dar eram furioasă și fără să mă gandesc la consecințe, am vrut să ii demonstrez că pot. Se pare că am reușit.
Astfel de „beții” am avut și în timpul liceului, dar nu intru în detalii, dat fiind faptul că deja m-am lungit prea mult, și că probabil foarte puțini care au început să citească au ajuns până la acest punct.
Totuși înainte să închei, aș putea aminti de „beția” primei călatorii cu tramvaiul, lucru ce s-a întamplat cand am venit la facultate. Mergeam să imi iau un TV de la Metro, și cineva îmi spusese că pot ajunge acolo cu tramvaiul nr. 15 (parcă), și că de la stație mai am foarte puțin de mers până la Metro. Mi-am dat seama ca tanti care imi spusese asta, statea foarte prost cu aprecierea distantelor, puținul acela fiind in jur de doi km. „Beția” însă, nu e asta, ci faptul că eu am cumparat biletul de tramvai, am urcat in tramvai, m-am așezat pe un scaun liber și am așteptat să ajung; imediat după ce m-am așezat, în fața mea se așezase un domn, care avea și el un bilet, doar ca biletul lui avea trei găuri; m-am uitat la toți oamenii din tramvai și toti aveau trei găuri pe bilet, dar ce mi s-a părut și mai interesant a fost faptul că fiecare cum urca în tramvai, mergea la o bară care avea o chestie pătrată pe ea, băga biletul acolo și apoi se așeza. Mă tot întrebam de ce biletele lor au găuri și al meu nu are, de ce toți trec întâi pe la bara aceea cu dispozitivul acela pătrat și roșu. Am ajuns la destinație, am cumpărat televizorul și m-am întors la cămin cu un taxi, iar peste aproximativ o săptămână, povesteam cu o colegă care era din oraș, și ii spuneam ce ciudat mi s-a părut că toți călătorii avea bilete găurite, și doar al meu era fără găuri, moment în care ea a început să râdă tinându-se de burtă. Atunci am aflat ca la tramvai biletul trebuia compostat! Bine, nu mă simt vinovată nici pentru asta, deoarece nu am prea circulat cu mijloacele de transport in comun, iar in Baia-Mare, daca circulam cu autobusul (lucru ce se întâmpla rar, deoarece aveam mașina ca membru al familiei), nu trebuia compostat nimic, deoarece biletul se achita la casiera din fiecare autobus.
Mă opresc aici cu istorisirea „bețiilor”, cu toate că nici acum la aproape 23 ani, încă nu m-am trezit din beție, dar mi-ar lua prea mult timp să istorisesc toate bețiile, cum ar fi cea in care am vrut să văd cum se întoarce pisica în aer, doar ca să cadă în picioare, și cum era să fie sfâșiată de câine și apoi 2 săptămâni nu am mai putut pune mâna pe ea, cum m-am jucat la porci și am fost mușcată de deget, cum tata încerca sa laude un Trabant pe care voia să-l vândă, și eu am zis cumparatorului: „da, de unde bună, că și roata i-a sărit de la loc!”. Nu mi-ar ajunge „cerneala” să le scriu pe toate.

Într-o zi o să scriu și continuarea...