Paranormal

Corina, e numai vina ta! Am stiut ca asa patesc. Ma pui sa scriu si apoi imi vine cheful.
Luni noaptea, dormeam eu linistita si visam ceva. Se facea ca eram undeva intr-o incapere si trebuia sa arat cuiva nu stiu ce chestie pe care o facusem si era salvata in calculator. Ii spuneam persoanei din vis ca ii arat, dar sa astepte putin ca trebuie sa pornesc laptopul, dar nu e mare lucru ca doar trebuie sa apas butonul si ca urmare fac acest gest in vis, moment in care ma trezesc, pentru ca auzisem in camera un bazait care era foarte cunoscut. Ma intorc spre masa de birou si imi dau seama ca bazaitul era de la laptop. Vad ca doua leduri sunt aprinse si ma ridic sa-l opresc, gandindu-ma ca am uitat sa-l opresc inainte de a merge la culcare. Cand pun mana si ridic de capac, ce sa vezi, laptopul meu atunci pornea, numai ce aparuse pe monitor ”Welcome”.
Nu pot sa nu ma intreb cum s-a putut intampla asta. Seara am stins laptopul, l-am scos din priza si l-am lasat pe masa, ca de obicei si in momentul in care am apasat butonul laptopului din vis, a pornit laptopul din realitate.

Doua saptamani

Doua saptamani de rasete si de hilizeala. De asta am avut parte in ultima vreme. Am avut multa bataie de cap, pentru ca fara sa-mi dau seama, mi-am luat nici mai mult nici mai putin decat trei lucrari pt Zilele Academice.
La mine, stresul, tot timpul s-a manifestat ciudat. Cand sunt stresata rad mult, vorbesc mult, si lucruri care nu sunt super amuzante, ma fac sa rad cu lacrimi, pana la epuizare.
Asa s-a intamplat si in ultimele doua saptamani.
Am inceput intr-o luni la stagiul de pedi...
Ahhhh, mi-am adus aminte de altceva, asa ca o sa las aceste doua saptamani pentru alta data si o sa povestesc alta patanie. Acum mi-a trecut prin minte si trebuie neaparat sa povestesc, pentru ca altfel cine stie cand mai am chef si ar fi pacat sa ramana neconsemnata.
Se face ca intr-o zi frumoasa de sambata, merg si eu la un strand termal, situat la vreo 7 km de oras. E un loc linistit, unde de obicei vin cam aceeasi oameni. E ca si cum ai merge la biserica in sat. Toata lumea cunoaste pe toata lumea, stie cu ce se ocupa, ce varsta are si desfasurarea arborelui genealogic pana la 1800toamna, dar nu asta e important.
Era vreo 2:30-2:45 pm, cand am trecut din bazinul de inot in bazinul cu apa mica si fierbinte. M-am asezat intre doua doamne, sa stau si eu putin cu fata la soare, ca sa prind ceva culoare. Dupa ceva timp, nu foarte mult, vine un barbat inalt, putin grizonat, care ii spune doamnei din stanga mea sa se dea la o parte ca vrea si el sa stea la soare. Eu, amabila, i-am spus „domnului” (o sa vedeti de ce e cu ghilimele) sa vina sa stea in locul meu, ca am stat destul. Tipul refuza oferta mea, si doamna se conformeaza si pleaca (din cate am inteles si cei doi se cunosteau).
Unde ramasesem? Asa... tipul asezat comod langa mine, se tot apropie si de aici incepe sa-mi spuna ca e frumos la soare, facem plaja ca pe malul Mediteranei, ca el a fost prin Spania si prin Italia, intrebandu-ma daca am fost prin locurile respective. I-am raspuns ca n-am fost, dar poate intr-o zi o sa ajung si eu pe acolo, insa pana atunci e bine si la noi. -Ce am uitat sa spun mai la inceput, e ca il observasem pe acet individ mai devreme in acea zi, si mi-am dat seama ca era venit cu fiica lui de vreo 9 ani.- Revenind la poveste, individul incepe sa-mi faca unele complimente, spunand ca sunt ”frumusica, putin grasuta, dar foarte frumoasa”. Eu ii multumesc pentru complimente, dupa care el ma intreaba daca vreau sa ne cunoastem mai bine.
Simtind ca ceva nu e in regula, i-am raspuns ca deja ne-am cunoscut si ajunge atat. Bineintele, el nu s-a oprit aici. M-a intrebat cum ma cheama, ce varsta am, dupa care mi-a spus si el numele lui si m-a intrebat cam ce varsta ii dau. M-am uitat la el, si ma gandeam ca are vreo 40 si ceva de ani, dar m-am gandit ca ii spun mai putin, in caz ca doar arata batran, sa nu il jignesc, asa ca i-am spus ca are undeva in jur de 38-39 de ani. Galant, mi-a multumit ca l-am intinerit si mi-a marturisit ca are 45 de ani, moment in care i-am urat politicos multi inainte, dupa care individul m-a interogat in legatura cu adresa la care stau, informatie pe care nu a primit-o. Cu toate acestea m-a intrebat daca nu as vrea sa ne intalnim la o cafea in saptamana care urmeaza, ca el iese de la serviciu si trece prin cartierul in care stau eu, asa ca ne-am putea intalni ca sa, citez: „Bem o cafea, un suc, ceva si apoooi stii tu... Deci? Ce parere ai?”. Enervata, indignata si cu o dorinta arzatoare de a-i sparge gura cu barosul, i-am raspuns: „Nu stiu ce parere am eu, dar stiu sigur ca sotia dumneavoastra n-ar avea o parere asa buna”. M-a mai intrebat iar daca accept invitatia si l-am refuzat din nou, de vreo 3 ori, pentru ca individul era foarte insistent.
Cand a vazut ca nu are cu cine, mi-a spus: „Offf, si cand credeam ca gasesc si eu una asa mai tinerica, sa ne mai intalnim din cand in cand, daca ma intelegi tu. In fine, daca nu vrei, asta e, dar iti spun ceva. Ar trebui sa fii mandra de tine, ca un barbat bine, asa ca mine ti-a propus asa ceva”. I-am raspuns ca oricum sunt eu mandra din fire si ca asta nu ma influenteaza cu absolut nimic, dupa care tipul adauga: „Vreau sa imi cer scuze daca te-am deranjat sau te-am suparat cu propunerea mea, ca eu sunt un om de caracter si stiu sa-mi cer scuze”, moment in care n-am mai suportat si i-am raspuns: „Daca ati fi fost om de caracter, nu v-ati fi pretat la asa ceva de la bun inceput, si acum nu ati mai fi avut pentru ce sa va cereti scuze!” In secunda urmatoare s-a ridica si a plecat de langa mine, fara sa mai scoata o vorba.
Acum intrebarea e: toti barbatii sunt porci, sau doar cei peste care dau eu?

Cică la Debrecen-Ungaria

Nah fraților, se face că într-o zi vine o colega la facultate și ne anunța că se organizează un soi de schimb de experiența cu studenții unguri de la Debreceni Egyetem, și anume Universitatea din Debrecen. Totul e gratis, doar bani de cheltuiala să avem. Apoi întreb și eu așa ca să mă aflu în treabă, cum naiba să refuzi așa ceva? Merg, normal că merg, mai ales ca știu și limba...
Uite-așa a început totul.
Vine miercuri, 20.10.2010, ziua plecării. Ne adunăm toți (o sa renunt la diacritice, nu am chef sa le pun acum, poate alta data) in fata primariei sa asteptam autocarul pentru imbarcare. Trebuia sa plecam la ora 7, dar cum suntem la romani si nu la nemti, autocarul intarzie. Bun inceput, zic, nu?
vine autocarul fain frumos si ne suim in el, gata de plecare, si daca tot ne-am imbarcat si s-a facut si prezenta, toti eram acolo, am pornit.
La nici 10 km dupa ce am pornint din Arad, doua colege, Lavi cu Anca, vor sa mearga la toaleta, de zici ca aveau incontinenta urinara si nu se mai puteau tine. Autocarul opreste la un semafor, caci drumul era in lucru, ele se dau jos si fug la cativa metri de autocar, dupa niste tufe, crezand ca sunt bine mascate si nu se va vedea nimic... Ei bineee, greseala, s-a cam vazut totul, asa ca toti cei din autocar s-au distrat de minune. Cand sa urce incontinentele noastre in autocar, Anca este oprita de sofer, deoarece avea pantofii murdari cu noroi si nu putea sa treaca la locul ei in halul ala. A ramas Anca frumusel in partea din fata a autocarului, pe scari, curatandu-si pantofii. Si-a tot curatat pantofii vreo patruzeci de minute bune, ca la un momentdat aveam impresia ca nici nu se urcase in autocar si a ramas pe jos acolo la tufe. Cand s-a intors Lavi de la toaleta tip boscheti, a urcat in autocar spunand: „Ohhh, thank you God! Ce bine ma simt acuma”. Apoi i-am spus ca s-a cam vazut totul, la care ne-a replicat: „nah si ce, acuma mi-ati vazut bucile, ne cunoastem mai bine, doar suntem tot medici ce puii mei, big deal”.
La urmatorul semafor se deschid iar usile autocarului si coboara Anca, isi curata papucii de iarba uda si se intoarce, de data asta, la locul ei.
Eu neavand ce face, n-am lasat-o pe Lavinia sa doarma. Cum am reusit asta? Simplu. I-am facut karaoke dupa radio... Ceva in genul: just gonnaaa stand theeere and watch me buuuurn, but that's alright caus I love the way it hurts, I love the way it hurts, I love the way it huuurts; just gonna stand there and hear me cry, but that's alright because I love the way you lieeee, I love the way you lieeee; suntem copii, de-acum vom fiiiiiii plini de uimireeeeee si fericireeeeee, cu ochiiiiiii privim spre ceeeer, stim de pe-acum ce ne-asterneti la druuum, nenumarateeee, flori si palateeee, s-vem de maineeee, aur si paineeeeee, voi sunteti niste eroooooiii, daaaaaaar intr-o zi si nooooooiiiii. Cred ca ati prins ideeea, nu mai trebuie sa continui, nu de alta, dar ar fi cam mult de scris.
Ceea ce e mai important e ca la un momentdat, Lavi, s-a apucat sa faca striptease, ridicandu-si bluza sa-i vedem maieul verde ce-l avea dedesubt. Va dati usor seama ca cei din spatele autocarului, vazand toata actiunea, radeam tavalindu-ne pe jos, iar cei din partea din fata, se uitau la noi si se intrebau de ce radem ca nebunii.
A trecut si asta, Lavi s-a pus iar sa doarma, pana cand a trezit-o un baiat prinzand-o de nas, moment in care Lavi i-a dat idei ca ar putea sa ii faca pe cei adormiti cu pix sau cu ruj. Tipul a si pus asta in practica. Nu peste mult timp iar adoarme Lavi si merg cu alta colega sa o trezim, sincronizandu-ne perfect cu tipul de mai inainte. Lavi se trezeste si ne raspunde cu un "I hate you guys!" spus din toata inima.
Uite asa am ajuns si la Debrecen, cu intarziere bineinteles! Am intrat in amfiteatru sa auzim sfarsitul discursului rectorului universitatii de acolo, apoi am plecat spre o localitate apropiata din pusta maghiara, si anume Hortobagy, unde am fost serviti cu gulas traditional, dupa care ne-am facut niste poze cu statuile, langa statui, pe statui, in statui, sub statui, etc. Ne-am dus apoi sa vedem parcul cu animalele specifice zonei. Am vazut niste animale foaaaarte interesante, cum ar fi oi, capre, magari albi si negri, porci cu "blana", adica rasa mangalita, porumbei si cam atat; ne-am facut iar poze si ne-am intors la Debrecen, unde n-am vrut sa intram la Aquaticum sa facem baie, ci am mers in oras cica sa vizitam orasul, cand colo autocarul ne-a dus, ne-a lasat in fata mall-ului "FORUM PLAZA" si am inteles ca vine dupa noi la ora opt fara un sfert, ora Romaniei. Bine a fost si asa, ne-am dus in mall, am baut ciocolata calda, cafea, mancat prajituri care ce a poftit, ne-am plimbat putin pe acolo si ne-am indreptat spre iesirea C, unde urma sa ne intalnim cu restul grupului. Am ajuns acolo, s-au strans toti si apoi am aflat ca de fapt si de drept, autocarul nu vine dupa noi, trebuie sa ne intoarce singuri, cu tramvaiul... Da, da, cu tramvaiul! Acum aici era problema. Majoritatea colegilor stricasera toti forintii si nu mai aveau bani de bilete, asa ca s-a facut o cheta si am adunat banii de bilete, i-am dat studentei din Ungaria si ne-am dus in statia de tramvai, am urcat in tramvai si am aflat ca vatmanul nu are suficiente bilete asa ca vom circula gratis. URAAAAAAAAA!!!
Ce am uitat sa spun, este ca asteptand sa se adune tot grupul la iesirea C, constatam ca e deja opt fara un sfert ora Romaniei si ca Anca nu-i nicaieri. Incercari disperate de a o suna, dar ea nu are roamnigul activat, asa ca asteptam. Am asteptat-o ca pe Dumnezeu, iar intr-un final a aparut si ea; pe ceasul ei inca nu era opt fara un sfert. Nu ne-am sincronizat, asa ca in filmele politiste.
Ajungem cu tramvaiul la locul de unde plecasem, iar ghidul ne spune sa mergem intr-un loc, o colega dintre organizatori ne suna sa mergem la autocar, in alt loc; ne plimbam asa dintr-o directie in alta de vreo patru ori, apoi decidem ca totusi e mai bine sa mergem la autocar. Ajungem la autocar, ne imbarcam din nou, ca sa fim dusi in campus, la cantina universitatii, pentru a lua cina. Am asteptat cu tava la o coada de un milion de kilometri, cred, si apoi ne-am asezat frumos la masa, am mancat si ne-am adunat in fata cladirii asteptand sa mergem acasa. Vestea ca nu mergem direct acasa, nu se lasa asteptata. Vrem nu vrem, trebuie sa mergem la "Campus Party", care tine pana dimineata. Ne ducem, dar ne intelegem ca cel tarziu la ora unu, ora Romaniei suntem la autocar ca sa plecam spre casa.
Eu n-am vrut sa merg la nici un party nimic, dar m-am lasat convinsa de Lavi ca nu pot sa nu merg sa vad macar cum e, asa ca am mers.
Ne-am dus la bar sa ne cumparam si noi ceva cat stam acolo. Dupa cercetarea listei de preturi am constatat ca nu prea avem ce sa ne cumparam, doar dacaaaa, nu ne cumparam Martini. am fost impotriva la inceput, apoi m-am gandit ca si asa n-am baut niciodata asa ceva si ca macar o sa fie o senzatie interesanta sa primesc si eu o bautura intr-un pahar din ala fain, cum vazusem eu ca primeste Miranda din "The sex and the city". Ne comndam Martini si doua pahre de suc de fructe, si anume, piersici.
Dezamagirea secolului! Martini nostru vine in pahare de plastic de unica folosinta! Cuuuuuummm????? Ne comandam Martini doar ca sa primim in pahar din ala cu talpa si cu maslina si toate alea, iar noi il primim in pahare de plastic? Nu-i corect, viata-i asa de nedreapta!
Am aflat ulterior ca nu servesc in pahare de plastic, pentru ca acolo merg doar studenti si in cazul unei incaierari, sa nu aiba cu ce-si sparge capul. Nu zic, e buna masura, dar Martini-ul meu? In pahar de plastic?
Cu toata dezamagirea, am ramas acolo pana la ora unu, cu restul colegilor, am spus bancuri, am ras pana ne-au dat lacrimile, iar eu cu Lavi am facut si niste teste despre fumat, iar la sfarsit am fost puse sa ne alegem un premiu intre prezervativ, busola si pix. Eu am ales pixul, Lavi a ales... Nu, nu prezervativul, perversilor! A ales o busola ca sa nimerim drumul inapoi spre casa.
S-a facut si ora unu, ne-am adunat la autocar si am pornit spre casa, nostalgici ca s-a terminat, bucurosi ca ajungem in paturile noastre unde putem dormi dupa o zi obositoare, chiar daca a fost distractiva.
Uite-asa ne-am demonstrat ca si distrandu-te, tot obosesti dupa un timp.
Acum asteptam urmatoarea excursie moca. Cand o mai fi oare?

Beția (Reloaded)

Scriu acest blog la îndemnul Corinei, care, din cate spunea, se bazează pe tolba mea cu „întamplări hazlii”...

Să vedeeem... cu ce sa încep oare?
Dupa cum intuia și Corina, nu m-am îmbătat niciodată, însă, cu toate acestea am fost „beată” de când mă știu eu, și chiar înainte de a mă ști (și aici mă refer la perioada primei copilării pe care nu mi-o mai amintesc, dar pe care mi-au povestit-o părinții).
Din ce îmi amintesc eu că mi-au povestit ei, cred că beția mea continuă vine de la faptul căăăăă, mică fiind (cateva luni acolo), am fost lăsată singura pentru aproximativ două minute treizecișipatru de secunde și două sutimi, „ancorată” în mijlocul patului intre niște perne; folosind talentele mele de bebe aventurier, am plonjaaaaat frumos în mijlocul camerei; dar nu oricum! În cap! Cred că acesta a fost momentul declanșării „beției” din care nu m-am trezit nici acum.
Și cum se spune în popor -prima oară e mai greu, apoi lucrurile vin de la sine- după această primă „beție” celelalte s-au ținut lanț.
Așa se face că odată ajunsă la vârsta la care puteam ține un obiect în mână, vârsta la care eram deja capabila să direcționez obiectul și să țintesc unde vreau, numarul farfuriilor din setul preferat al mamei, scadea vertiginos. De fiecare dată când mă punea la masă si îmi punea în față tacâmurile și o farfurie goală în care urma să ajunga mâncarea, până se întorcea mama sa aduca ceea ce urma să fie in farfurie, eu, copilul care putea acum ține o lingură in mână, prindeam obiectul respectiv și dintr-o singura mișcare (ca în filmele cu arte marțiale) loveam farfuria exact în centru (centru pe care îl calculam foarte exact dupa formule matematice :)) ), ceea ce avea urmare „multiplicarea” farfuriei în 2 parți perfect egale și simetrice. Această etapa a „beției” mele a luat sfarșit atunci când mama și-a dat seama ca „multiplic” doar farfuriile goale din fața mea, însă deja era târziu, ea mai avea o singură farfurie întreaga din setul preferat (farfurie pe care tot eu am spart-o ulterior, dar nu îmi mai amintesc ce metodă am folosit).
„Beția” vieții mele a luat o altă forma atunci când indignată de faptul că mie mi se taiau unghiile (lucru care nu îmi plăcea deloc), m-am gândit că nu e corect să fiu doar eu cea „torturată”, așa că am luat papușa -care avea capul, și membrele din cauciuc, corpul din cârpă umplută cu ceva moale, și pe care o chema „Gheorghe”, cu toate ca era o „ea”, nu un „el”- și am început să îi tai „unghiile”, puțin câte puțin, până cand am fost deconspirată de parinți care m-au certat că am stricat păpușa, eu fiind nevinovată. Și papușile au nevoie să le fie tăiate unghiile! De unde era să știu eu că papușilor nu le cresc unghiile?
Seria bețiilor continuă cu beția primului meu animal domestic, pardon primilor- doi hamsteri, cărora le-am uitat numele de „botez”, dar care locuiau într-o „casă” foarte ingenios contruită dintr-un borcan de zece litri peste care era pus un gratar metalic. Mă jucam cu ei in fiecare zi. Ne înțelegeam bine, asta până când m-am ridicat într-o zi de la masă și am mers să ma joc cu ei inainte să mă fi spălat pe mâini de mirosul de mâncare, iar „domnii” au găsit cuviincios să mă muște de degetul arătător al mâinii stangi! Am început să țip și am fugit din cameră, rasturnând borcanul în graba mea de a scapa de „bestiile ucigașe”. Vă puteți închipui ce a urmat... nu am spus nimanui că am răsturnat borcanul, iar pe când parinții mei au descoperit asta, deja era prea târziu. „Bestiile” roseseră deja toate hainele din dulapuri, colțul unui fotoliu și o bucată din covor. Hainele nu erau roase rău, doar atât cât să nu mai poată fi purtate. A intrat in scenă tata, care a prins hamsterii și i-a aruncat pe fereastră (stateam la parter, deci nu au murit la impactul cu solul, și oricum au fost apoi adoptati de o vecina care mai avea vreo trei câini, doua pisici, patru papagali si un porcușor de Guineea).
Dupa episodul cu bestiile a urmat o perioada de acalmie, până câââând, în complicitate cu Ramona, (vecina de deasupra, care era de aceeasi vârstă cu mine), ne-am gândit să ne facem și noi „frumoase”, așa că fiecare din noi a atentat la cosmeticele mamei, pe care evident, la 5 ani nu știam să le folosim. Oricum noi ne-am făcut frumoase: ruj pe buze, bujori de ruj in obraji, cerion contur pe nu știu unde, rimel pe oriunde în afara de gene și evident ruj pe tricou, dar asta involuntar. Rezultatul a fost unul neașteptat. În loc ca mama să fie încantată de cât de „frumoasă” m-am făcut pentru când venea de la serviciu; când mama a apărut în capătul blocului și m-a văzut toată rosie pe față si pe tricou, a luat-o la fugă spre mine, strigând disperată: „Dani, ce-ai pățiiiit, de ce ești toată sânge?”. Nu m-a bătut, dar m-a curățat, mi-a dat alte haine si am promis că niciodată nu o să mai umblu la cosmeticele ei, și așa am și facut pana la varsta de douăzeci de ani, când m-am machiat pentru prima oară.
După ce am mai crescut, am început să devin „beată” conștientă, așa că într-o zi când mama se grăbea să termine de măturat și să mă duca la bunici înainte să plece la munca, iar eu intram în casă încălțată ca să îmi mai duc afară o păpusă, mama îmi spune: „Dani, adu-mi lopata, să termin de maturat!” Eu am luat imediat atitudine; mi-am pus mâinile in șold, m-am postat în pragul ușii de la cameră, și am zis: „Auzi, aia nu-i lopată, ca-i făraș!”. Mama, calmă, spuse: „Bine, adu-mi te rog fărașul”, replică la care eu iau din nou atitudine, în poziția descrisă mai sus, și spun: „Știi ce? N-am timp, că trebuie sa ma joc!”, moment în care mâna dreaptă a mamei s-a lipit de fundul meu, iar eu în loc să plâng am luat din nou atitudine: „Da de ce m-ai lovit? Mi-ai promis că nu o să mă lovești niciodată, de ce m-ai lovit?”.
Șirul bețiilor continuă cu beția din viața de elev de clasa I. Nu, să nu credeți că am uitat de beția de la gradinița, doar că nu prea am ce povesti, pentru că nu am frecventat această formă de învățamânt decât vreo câteva săptămâni, până când am mers acasă de la grădiniță, machiată! De data asta nu m-am machiat eu, ci educatoarea, Doamna Nelly ne-a machiat pe toate cu forța, așa că parinții au decis că decât să merg la gradiniță și să fiu învațată prostii, mai bine stau acasă și învăț lucruri bune de la ei. Așa se face ca pe la aproape 6 ani, știam deja să citesc și să scriu, lucru ce a facut ca primii ani de școală să fie îngrozitor de plictisitori pentru mine. În timp ce colegii mei invățau alfabetul, eu citeam volumul II din „Povești nemuritoare”. Cred că așa a început pentru mine „beția” care m-a transformat în „tocilara” clasei, „beție” pe care nu am regretat-o niciodată.
Parca pe măsură ce am crescut, „bețiile” mele nu au mai fost așa palpitante. Au fost doar „beții” de școlariță care avea tot timpul câte o întrebare, respectiv o replică pregatită pentru oricine; au fost „beții” de elevă care se certa cu profesorul de desen din clasa a VII-a, pe motiv ca el voia să îi dea o notă de șase pe un desen cu tema „parc de distracții”, pe motiv ca nu a utilizat doar doua culori așa cum ceruse el, și că oamenii nu arată foarte bine; eleva însă nu s-a lăsat și a spus profesorului ca nu poate să ii dea șase pe desen și să îi strice toate mediile, când el nu predase nici o lecție din manualul de desen pe care îl primisem de la școală, și ca ea nu e vinovată ca nu s-a născut un mic Picasso, dar că ar fi putut foarte bine să raspundă la întrebari din carte, drept completare, însă nu poate face asta, pentru ca el, profesorul nu a predat nici macar cinci minute de teorie! Eleva a primit nota zece, iar profesorul cel rău nu a mai comentat nimic niciodată.
Un alt episod de „beție” l-am avut in același an, la sport, cand era să fiu încheiată cu media opt, pentru că nu făcusem baremul la alergarea de viteză, moment când iar am avut o discuție „amicală” cu profesoara de sport, carre drept răzbunare a zis ca îmi dă media zece, dacă și numai dacă, fac podul de sus fara ajutor, lucru pe care nu il facusem niciodată și nu îl ceruse nimănui. Încăpațânată din, fire și cu ideea că pot reuși tot ce îmi propun, înainte să termine profesoara de formulat condiția, în inconștiența mea, deja făcusem podul de sus, fără ajutor, și mă și ridicasem, tot fără ajutor; am zis inconștiență, pentru că nu eram nici încălzită și nici nu aveam saltea, dar eram furioasă și fără să mă gandesc la consecințe, am vrut să ii demonstrez că pot. Se pare că am reușit.
Astfel de „beții” am avut și în timpul liceului, dar nu intru în detalii, dat fiind faptul că deja m-am lungit prea mult, și că probabil foarte puțini care au început să citească au ajuns până la acest punct.
Totuși înainte să închei, aș putea aminti de „beția” primei călatorii cu tramvaiul, lucru ce s-a întamplat cand am venit la facultate. Mergeam să imi iau un TV de la Metro, și cineva îmi spusese că pot ajunge acolo cu tramvaiul nr. 15 (parcă), și că de la stație mai am foarte puțin de mers până la Metro. Mi-am dat seama ca tanti care imi spusese asta, statea foarte prost cu aprecierea distantelor, puținul acela fiind in jur de doi km. „Beția” însă, nu e asta, ci faptul că eu am cumparat biletul de tramvai, am urcat in tramvai, m-am așezat pe un scaun liber și am așteptat să ajung; imediat după ce m-am așezat, în fața mea se așezase un domn, care avea și el un bilet, doar ca biletul lui avea trei găuri; m-am uitat la toți oamenii din tramvai și toti aveau trei găuri pe bilet, dar ce mi s-a părut și mai interesant a fost faptul că fiecare cum urca în tramvai, mergea la o bară care avea o chestie pătrată pe ea, băga biletul acolo și apoi se așeza. Mă tot întrebam de ce biletele lor au găuri și al meu nu are, de ce toți trec întâi pe la bara aceea cu dispozitivul acela pătrat și roșu. Am ajuns la destinație, am cumpărat televizorul și m-am întors la cămin cu un taxi, iar peste aproximativ o săptămână, povesteam cu o colegă care era din oraș, și ii spuneam ce ciudat mi s-a părut că toți călătorii avea bilete găurite, și doar al meu era fără găuri, moment în care ea a început să râdă tinându-se de burtă. Atunci am aflat ca la tramvai biletul trebuia compostat! Bine, nu mă simt vinovată nici pentru asta, deoarece nu am prea circulat cu mijloacele de transport in comun, iar in Baia-Mare, daca circulam cu autobusul (lucru ce se întâmpla rar, deoarece aveam mașina ca membru al familiei), nu trebuia compostat nimic, deoarece biletul se achita la casiera din fiecare autobus.
Mă opresc aici cu istorisirea „bețiilor”, cu toate că nici acum la aproape 23 ani, încă nu m-am trezit din beție, dar mi-ar lua prea mult timp să istorisesc toate bețiile, cum ar fi cea in care am vrut să văd cum se întoarce pisica în aer, doar ca să cadă în picioare, și cum era să fie sfâșiată de câine și apoi 2 săptămâni nu am mai putut pune mâna pe ea, cum m-am jucat la porci și am fost mușcată de deget, cum tata încerca sa laude un Trabant pe care voia să-l vândă, și eu am zis cumparatorului: „da, de unde bună, că și roata i-a sărit de la loc!”. Nu mi-ar ajunge „cerneala” să le scriu pe toate.

Într-o zi o să scriu și continuarea...